Un om bun intotdeauna va vedea bunatatea in jur.

Pentru ca vede in exterior ceea ce este el in interior.

Va vedea bunatatea chiar si intr-un om rau, sau pervers, sau siret. Daca omul rau are un singur moment de sclipire de bunatate in ochi intr-un an de zile, omul bun i-o va observa. Se va duce spre omul rau, il va strange in brate, si ii va incuraja bunatatea sa iasa la iveala. Stiind de la bun inceput ca in mainile omului rau, care il imbratiseaza, se afla un cutit. Si stiind foarte bine ca va fi doar o chestiune de timp pana cand va simti lama rece a cutitului infigandu-i-se in spate.

Si stiind foarte bine ca merita sa stea, chiar si cu cutitul in spate, in speranta ca va vedea din nou sclipirea de bunatate in ochii omului rau. Chiar daca ea nu va mai veni.

Omul bun va spera. Pentru ca el crede in oameni. Si ii iubeste. Si ii place sa ii vada cum cresc. Cum sunt fericiti, cum se bucura. Omul bun e motivul pentru tot progresul lumii asteia. El incurajeaza, lauda, se bucura de succesul altora.

Si totusi…

Pentru asta are un pret de platit. Pretul este faptul ca sufletul ii va sangera des. Gaurit de lama rece a cutitelor semenilor sai. De multe ori, atat de des, incat se va inchide in el si se va departa de ei. Pentru ca doare prea mult, prea des si prea adanc.

Dar, de fiecare data cand va vedea o sclipire de bunatate undeva, va iesi din scorbura lui si se va duce spre ea, exact ca un fluture de noapte spre un bec. Nepregatit pentru o noua rana, care totusi va veni. Si il va durea.

Esti un om bun? Bravo. Stiu cum e. Continua. Merita. Chiar daca doare un pic…