Mergeam pe strada. Fusesem la cumparaturi si, fiind vineri si traficul bara la bara, am hotarat sa fac o plimbare de 2 km pe jos, pana acasa. Era aproape ora 20. Ma grabeam pentru ca de ceva timp incoace hotarasem sa nu mai mananc dupa ora 20, si eram lihnit si cu inca 1 km de parcurs.

Vad in fata mea o silueta neagra, mergand foarte incet. Era o mamaie batrana si slaba, imbracata de sus pana jos in negru. Basma neagra, ilic negru, fusta neagra, dres flausat negru, pantofi negri. Imi venea pana la piept, sa fi avut cam un metru cincizeci.

In graba mea, dau sa o depasesc. Exact in momentul ala, se opreste si zice ceva. Initial nu am inteles ce zisese, si instinctual am intors capul sa vad daca vorbea cu mine, pentru ca o depasisem deja cu vreo doi metri. Nu vorbea insa cu mine. Se oprise si se uita in directia mea, dar in gol, fara sa ma vada, vorbind parca cu ea insasi. Am auzit cateva cuvinte: “ … 93 de ani…”. Si o vad ducandu-si mana la ochi si stergandu-si o lacrima.

M-am oprit. In momente ca astea, orice prioritate as avea, dispare. Batrana devenise prioritatea mea. Eram atras spre ea ca un fluture de noapte spre un bec. Si ma sprijin de un copac, cinci metri in fata ei, asteptand-o sa o ia din loc. Intre timp, creierul meu procesa vorbele ei. Aveam flash-uri cu imaginea ei din spate, cu glasul ei cand o depaseam, cu chipul ei cand se oprise. Si am realizat ce zisese.

Zisese: “Doamne, de ce nu ma iei? Am 93 de ani!”. Iar apoi s-a oprit sa isi stearga lacrimile. Nu pot sa exprim cat de tare m-a emotionat ce auzisem. Nu puteam sa ma misc. Eram tintuit in loc si o asteptam sa vina spre mine. Nu stiam ce urma, nu aveam vreun plan, pur si simplu o asteptam.

O vad ca incepe din nou sa mearga. Ajunge in dreptul meu. O observ. Cand ajunge langa mine, neasteptat, doi paznici care pazeau o sala de jocuri o opresc si ii zic: “Mamaie, stai un pic sa-ti dam ceva”. Batrana se opreste. Cineva vine dinauntru cu un servetel in care erau impaturite 3 mini-sandwich-uri, si i le da. Batrana multumeste, si mai merge cativa metri pana la o farmacie si se aseaza pe pervazul de jumatate de metru din dreptul geamurilor. Si incepe sa manance.

Eu, care nu fac de obicei din astea, ma trezesc mergand in directia ei. Ceva ma mana intr-acolo. Poate dorinta de a-i asculta supararile si de a o ajuta cu o vorba buna.

Ma vede venind.

“- Sarut mana, mamaie.” ii zic, oprindu-ma la un metru de ea. Nu voiam sa o deranjez.

“- Buna seara, mama”, raspunde ea.

“- Pot sa ma asez langa matale?”

“- Cum sa nu”, zice ea, invitandu-ma sa iau loc langa ea.

Apoi continua, fara ca eu sa apuc sa zic ceva:

“- Mi-au dat baietii de acolo niste mancare”, zice ea, aratandu-mi mini-sandwich-urile impaturite in servetel. “Da’ nu pot sa le mananc, ca n-am dinti. Am mancat unul, imi ajunge. Ia-le dumneata pe astea.” Si imi intinde servetelul.

Parca nu-mi venea sa cred ce se intampla. Batrana chiar dadea unui strain din mancarea ei. Am refuzat-o imediat. N-a acceptat. Imi indesa servetelul in maini, intr-un fel in care nu aveam cum sa refuz.

“- Ia-le tu, mama, mananca.”

Parca stia ca mi-e foame. Nu stiu cum, dar stia. Le-am luat, multumindu-i. Ce sa fac? Nu accepta nici un refuz din partea mea. M-a impresionat pana la lacrimi.

Ii zic:

“- V-am vazut mai devreme cam suparata. Ce s-a intamplat?”

“- Nu mai am bani, mama. Pensia vine pe 16. Azi in cat suntem?”

“- 13”, zic eu. “Deci luni va vine.”

“- Da… E greu, mama. Greu…” Apoi scoate din buzunar trei foi de hartie, impaturite. Mi le arata, cu mainile tremurand. Erau acolo niste nume si niste adrese, trase la xerox in 3 exemplare.

“- Ce sunt astea?”, o intreb.

“- Numele copiilor mei, mama. Le-am tras la xerox si le tin la mine. In caz ca mor, sa stie cine ma gaseste unde sa sune…”

Ma uitam la ea, interzis. Nu mai stiam ce sa mai spun. Reusesc totusi sa scot un:

“- Si eu am o mamaie de 91 de ani…”

Ea, luminandu-se parca la fata:

“- Si… traieste?”

“- Da” zic eu, “traieste”.

“- Eu am 93 de ani.”

“- Multi inainte”, ii zic, spunandu-mi in sinea mea: “Stiu, v-am auzit mai devreme, cand vorbeati cu Dumnezeu.” Apoi, vazand-o ca da sa se ridice, ii zic:

“- As vrea sa va dau niste bani, sa va ajunga pana la pensie”. Si scot portofelul.

Ea, punandu-mi mana pe portofel, imi spune “- Lasa mama, nu e nevoie, ca ma descurc.”

N-o ascult, si scot de acolo niste bani, si ii intind.

“- Sunt multi, mama”, zice ea. Desi nu erau foarte multi. “I-ai castigat?”

“- Nu, zic eu.”

Ii ia, zicand: “Sa dea Dumnezeu sa castigi multi bani, mama!”

“- Va multumesc. Unde locuiti?” o intreb eu. Ma gandeam ca poate sta in vreun sat de langa Bucuresti, si deja faceam planuri sa ma duc sa iau masina si s-o duc acasa. Mergea destul de anevoios.

“- Aici, pe strada, un pic mai in fata. Dumneata unde stai?”

“- Exact vizavi”, zic.

“- A, peste drum…. Plec si eu, mama. Multa sanatate.” Si se ridica.

Speram sa mai stea sa imi mai spuna despre ea. Sa imi povesteasca mai mult din viata ei, din tristetile ei. Sa o ajut, cumva. Dar se grabea. Probabil avea raspunsul de la Dumnezeu. De cand vorbise cu el si se oprise sa-si stearga lacrimile, in urmatorii 5 metri o oprisera paznicii sa-i dea de mancare, iar in urmatorii 5 o oprisem eu sa stau de vorba cu ea si sa-i dau bani. I-am zis si eu la revedere, si am urmarit-o plecand.

Am traversat apoi, muscand din sandwich-urile de la ea. Nu erau foarte proaspete, pareau facute de dimineata si lasate la temperatura camerei pana seara, dar erau ok. Paznicii i le oferisera cu suflet. Au fost bune, mi-au astamparat foamea.

N-a mai contat ca depasisem cu mult ora de la care nu mai trebuia sa mananc. Aveam corpul hranit. Si sufletul. De o mamaie de 93 de ani, trista, care mi-a oferit din mancarea ei, si care mi-a impartasit o bucatica din viata ei.

Iti multumesc, mamaie!